Frica de operație și moduri de a o depăși. YOU GOT THIS!

Dintre toate articolele pe care le-am scris și le voi scrie despre maxilare, consider că cel mai important este cel pe care îl tastez acum. Dacă au existat oameni care nu au avut emoții pentru operația care îi aștepta, atunci această postare nu se anunță a fi interesantă.

Asta mi-aș fi dorit eu să citesc, că și altora le-a fost frică de operație, dar au depășit-o și sunt bine acum.

Nu știu cum să încep.

Poate ajută să spun că emoțiile sunt trăiri naturale. Ai un sistem nervos funcțional, deci îți tremură chiloții.
Frica este una dintre emoțiile firești, dar care poate pune bețe în roate uneori, dacă nu este controlată la timp.

 

Partea provocatoare în tratamentul ortognatic este să te ajuți să treci peste episoadele de frică, înțelegând de unde vin. Pentru unele este simplu.

Iată ce m-a ajutat pe mine:

Documentare

La început, când eram speriată de diagnostic și de gândul că mi se vor fractura oase din cap, m-am liniștit documentându-mă. Informațiile chiar sunt o armă care îți ajută mintea să fie liniștită pentru că știi cum se va întâmpla. Am citit studii, bloguri, am pus întrebări, am căutat persoane care au trecut prin același lucru.

În momentele de agitație mare am făcut o listă cu lucrurile care mă nelinișteau. Unele dintre ele aveau o rezolvare rapidă pe care nu o puteam vedea.

Limite stabilite cu familia și cunoștințele

Știu câteva cazuri în care familia nu înțelege problema și nu este de acord, sau chiar sabotează tratamentul. Aici pot să spun doar că este problema celuilalt, nu a ta.

Oamenii se sperie ușor de lucruri pe care nu le cunosc și resping ceea ce nu înțeleg. Este o limitare cognitivă cu care nu ai cum să lucrezi dacă nu este a ta. Așa că incearcă să ignori și poartă-ți de grijă cât mai bine. Bazează-te pe tine și nu îți pierde motivația. Este foarte probabil să găsești pe parcurs oameni care să te susțină.

Eu nu am experimentat descurajare din partea celor care contează pentru mine, dar îmi imaginez că te poate dezechilibra destul de mult. Am simțit puțină frică și îngrijorare din partea mamei mele, însă am apreciat că m-a susținut cu totul și nu s-a dat de gol niciodată.

În schimb, ce am simțit pe propria piele au fost fețe șocate sau compătimitoare ale cunoștințelor, remarci de genul “există așa ceva?”, “eu nu aș face asta” (me don’t care), “de ce nu stai așa”, “nu cred ca ai nevoie”. Chestii inadecvate, de altfel. După un timp, tot ce am făcut atunci când o cunoștință era curioasă de ce am aparat deși aveam dinții drepți (?!), a fost să spun că am o problemă și să schimb subiectul fără prea multe detalii.
Curiozitatea altora îți poate influența starea destul de mult, așa că eu am vorbit despre asta doar cu oamenii cu care mă simțeam bine sau care mă puteau înțelege.

Acceptarea și setarea scopului

Mie mi-a luat câteva zile să mă obișnuiesc cu diagnosticul, timp în care m-am simțit nedreptățită și mi-am făcut tot felul de scenarii, că nu găsesc medic, că nu am bani pentru asta, că și dacă aș avea aș face altceva cu ei sau că oricum nu sunt pregătită.

De fapt, dacă te bazezi pe vocea spiridușilor din capul tău, niciodată nu vei fi. Așa că mi-am clarificat că este o situație în care mă aflu și trebuie să ma concentrez să o scot la capăt. Este o problemă pe care o am și o voi rezolva.

Fără comparații cu alții

Nu te aștepta ca etapele tratamentului tău să fie aceleași cu ale altcuiva, prieten sau om de pe internet.
Pentru fiecare dintre noi vor fi conjuncturi diferite și ritmuri diferite de recuperare. Nu te îngrijora că la tine nu este cum a zis X ca a fost la el, că a zis chirurgul așa și a făcut ortodontul așa, că analizele nu au ieșit din prima, că te recuperezi mai greu decât alții.

De exemplu, eu am putut să închid gura după două zile, dar ultima mea colegă de salon, care avusese operația cu un an în urmă, a zis că a reușit asta după două săptămâni.
Eu, în schimb, am fost inflamată și vânătă săptămâni întregi, spre deosebire de persoane operate în aceeași perioadă cu a mea care aveau fălcuțele mai mici.

Nu există șabloane și reguli, you do you!

Anxietate și prelucrarea celorlalte frici

Deși mi-am văzut de viață și am considerat operația un eveniment care o să vină și o să treacă, cu cât se apropia mai tare, cu atât mă luau niște angoase. În ultimele două săptămâni am avut chiar un atac de panică.

Perioada apropiată zilei celei mari a fost un haos care m-a descentrat foarte tare și nu am mai putut face față jobului, pregătirilor și problemelor intervenite.

Anxietatea și stresul apărute în ultimele săptămâni m-au făcut să îmi dau seama că mi-au scăpat puțin lucrurile de sub control și că dacă vreau să fiu bine pe drumul care mă așteaptă, trebuie să am grijă de mine, mai ales că citisem că după operație te poate apuca depresia.
Cred că în momentele încărcate în care nu mai vezi clar în față, e necesar să apelezi la cineva cu care știi că rezonezi. Poate să fie vorbitul cu un prieten, terapie cranio-sacrală, reiki, un duhovnic, sau oricine altcineva în care ai încredere că te liniștește sau căruia îi oferi credit.

Eu am mers la psihoterapeut, lucru care nu îmi era străin și care pe mine mă ajută mult.

Mi-am prelucrat și demontat toate fricile pe care le aveam, de anestezie, de eșecul operației, de necunoscut, de recuperare, și așa mi-am pregătit foarte bine mintea pentru perioada nouă care a urmat. În plus, nu este greu să îți dai seama că stresul nu te va ajuta deloc după operație.

M-am văzut și cu o prietenă care trecuse prin asta acum câțiva ani într-un spital din București, mi-a răspuns la multe întrebări și mi-a povestit despre cum au fost pentru ea primele momente înainte și după operație. Ajută mult să vezi rezultatul final în fața ochilor pe o persoană sănătoasă, teafără și veselă. Mulțumesc, Maia!

Este normal să îți fie teamă de ceva atât de nou și invaziv. O operație la maxilar te va împiedica să mănânci și să vorbești, lucruri fiziologice fără de care probabil nu ai mai trăit până atunci.

Dă-ți voie să te descarci, nu acumula prea mult. Anunță-i pe ceilalți cum te simți, cere ajutor.
Nu închide durerile în sertare, vor da pe dinafară când nu te aștepți. Scoate-le, descurcă-le și lămurește orice întrebare aparent fără răspuns, orice gând care te încarcă.

Puterea de a trece peste o perioadă grea

Amintește-ți de o perioadă grea din care ți s-a părut că nu mai ieși, dar care s-a dovedit a nu fi așa de îngrozitoare. Eu nu mai avusesem nicio intervenție medicală mai serioasă cu care să compar, dar mi-am amintit de doliu, despărțiri, dezamăgiri, examene importante, tristeți, și apoi m-am întors în prezent.

Avem cu toții în noi o putere de care uităm, dar care transpare la nevoie.

Ascultă-ți sufletul.
Respiră.
Ai încredere.
Corpul tău va ști ce are de făcut.

Alte lucruri ajutătoare pentru mine

Nu m-am uitat la niciun filmuleț cu operația. Le-am evitat cât am putut, deși apăreau la sugestii după ce căutai informații despre subiect. Sunt convinsă că m-ar fi apucat panica, lucru confirmat de alte persoane care au făcut asta înainte de operație.

Muzică liniștitoare. Aveam niște melodii care îmi dădeau o stare bună. Pentru mine atunci au fost Lukas Graham – Take The World By Storm, Paramore – Hard Times, Drake – Passionfruit și cover-ul de la Paramore, cam orice de la Sam Smith, și bineînțeles toată discografia The Beatles.

Meditație. Explică foarte bine bazele ei acest nene simpatic. Pentru meditație ghidată sunt multe aplicații. Poate fi făcută la fel de bine și fără ghidaj, cu puțin exercițiu. Ajută mult respirația controlată atunci când ești agitat.

 

Plâns. Eu plâng mereu, happy or sad. Plâng la evenimente triste, când ascult o melodie sensibilă sau când primesc cadouri, când mă uit la filme, ba chiar și la poze sau la showuri de talent. O tură de plâns mă scapă de stres și știu că nu mă înșel când spun asta.
Plânsul este unul dintre subiectele mele preferate de studiat. Încurajez plânsul. Nu te face mai slab, ba chiar te ajută cu endorfine și îți vindecă inimioara.

Somn bun. Atunci când dormeam prea puțin nu puteam să gândesc clar. Odihna este foarte importantă și nu ar trebui subestimată.

Puțină mișcare. Mers pe jos mai multe stații de autobuz, stretching, dans.

Timp singură. O masă în oraș singură, câteva ore pe zi singură. Antrenamentul ăsta m-a ajutat să mă simt bine postoperator, când am vorbit doar în capul meu zile bune. A fost singura perioadă din viață în care nu s-a așteptat nimeni să spun “mulțumesc” și “te rog”, nu am făcut conversații de complezență și nu a trebuit să vorbesc la telefon. Savage!

 

Dacă anxietatea nu trece, anunță asta înainte de operație. Orice ar fi, nu dispera! Nimic nu poate fi mai contraproductiv decât panica, nu te va ajuta nici pe tine și nici pe medici.

Cam atât am avut eu de spus astăzi, pentru mine din trecut și pentru că mi-am promis că după ce trec prin asta voi povesti și altora cum am trecut peste frică.

Inspirăăăă, expirăăăă, inspirăăăă, expirăăăă, inspirăăăă, expirăăăă, inspirăăăă, expirăăăă!

Las mai jos încă puțin sirop! xoxo

Sursa foto: Pinterest