Când ți se frânge inima – Muzeul Inocenței

Cu puțin timp înainte să merg în Istanbul, am citit Muzeul Inocenței, de Orhan Pamuk. O carte grasă, din colecția Polirom Top 10+. În acea perioadă mă grăbeam să ajung acasă în fiecare seară. M-a bucurat, enervat, emoționat, contrariat, relaxat, întristat, frânt inima, pe rând și de la capăt. Am luat pauze recurente de la citit, în care să oftez și să îmi trag sufletul.

Este genul de roman în care te transpui ușor, nu se grăbește nicăieri, cu foarte multe detalii. Totul se întâmplă în Istanbul din anii ’70-80, lucru care te poate ajuta să înțelegi orașul mai ușor, mai ales când îl vizitezi. Cu referințe culturale, morale, despre influențele dorite din vest, cu personaje multe de tot felul, dar dincolo de toate cu o poveste de dragoste care te poate fascina. De precizat că subiectul este unul fictiv, povestea nu ar fi existat și muzeul o completează după regulile unei imaginații foarte bogate.

 

Despre ce este cartea?

Doi tineri, Kemal și Fusun, se îndrăgostesc foarte tare, însă iubirea lor nu se împlinește. El un tânăr bogat, logodit, iar ea o verișoară îndepărtată, săracă. Lui îi rămâne varianta de a face față acestei dureri colecționând obiecte care i-au aparținut ei sau care au o legătură cu ea. Ani de zile strânge mucurile ei de țigară, agrafe de păr, sticle din care a băut, rujuri, batiste, lingurițe, solnițe din casa ei, bijuterii. Alege să facă un muzeu în care să le expună, lucru care îi și reușește, pe strada Çukurcuma, în cartierul Beyoğlu din Istanbul. Spațiul în care este muzeul se pretinde a fi chiar locuința din carte a lui Fusun și a familiei ei, pe care Kemal o vizitase de mii de ori.

 

Părțile în care Kemal își descrie suferința, modul grafic în care vorbește despre anatomia unei inimi frânte, mi se par de o profunzime și o delicatețe rare. Aici este punctul în care am început să mă îndoiesc de irealitatea poveștii. Cred că îmi place prea mult ca să o încadrez la ficțiune pură, așa că o să trăiesc cu această teorie.

La început m-a șocat obsesia pentru obiecte, mi s-a părut ceva bolnavicios și de neînțeles și am criticat tot ce se putea. Chiar există și cititori cărora nu le-a plăcut deloc cartea, mi s-a confirmat pe Goodreads, o consideră prea lungă, cu descrieri inutile, contradictorii, și pe Kemal un egoist și un cleptoman nesuferit. Pe parcurs, în schimb, mie a ajuns să îmi placă foarte mult scrisul meticulos și delicat al lui Pamuk, dar și de Kemal, și să ma pot pune în locul lui. Cred că aici intervine disponibilitatea ta de a te lăsa purtat de poveste, fără să o iei la bani mărunți.

Cum este la Muzeul Inocentei?

Am vizitat muzeul luna trecută. Are patru etaje, legate printr-o scară de pe care poți vedea ușor spre celelalte etaje, ca și cum se pierde sentimentul timpului și ești pe o axă din care poți urmări toată povestea în același timp.

Obiectele sunt expuse cronologic, în niște casete cu numărul capitolului cărții. Etajele sunt presărate cu exemplarele cărții, pe care le poți răsfoi.

Este în același timp un muzeu al obiectelor turcești vechi, care sigur nu au fost simplu de procurat. Săpunuri și periuțe de dinți?! Dincolo de obiecte, tresaltă un sentiment comun peste tot. Muzeul e plin de străini din toată lumea, iar pe toți ne leagă o înțelegere universală a suferinței din iubire și a sensibilității umane.

Nu pare deloc ușor să creezi un spațiu atât de melancolic și sensibil. În muzeu vezi o atenție exagerată la detalii, cu sunete care însoțesc ramele obiectelor, perdele suflate de vânt și ticăit de ceasuri.

Lui Orhan Pamuk i-a venit mai întâi ideea muzeului și apoi a cărții, așa că strânsul obiectelor s-a făcut deja din timpul scrisului. Vorbește despre obiectele expuse în muzeu încă din primele pagini. Cu pauze, cartea a fost terminată după ce Pamuk a câștigat premiul Nobel pentru literatură, iar banii câștigați au fost investiți în crearea muzeului. Printre paginile manuscrisului expus sunt lucruri care nu au ajuns în carte (cum ar fi un dialog între Kemal și Fusun căruia i-am făcut poză ca să-l traduc acasă). Pamuk scrie de mână dintotdeauna și tot aici sunt expuse și câteva zeci de rezerve de stilou!!!

Plimbarea se termină în mansardă, unde alături de mostre din manuscrisul cărții se află și patul lui Kemal, în camera în care și-ar fi spus viața lui Orhan Pamuk. Da, Orhan apare ca personaj în carte, iar la sfârșit este scriitorul care va transpune povestea pe hârtie.

Dacă te lași purtat de carte și de muzeu, rămâi atins pentru mult timp, uimit de modul în care aleg să își exprime oamenii iubirea, sensibilitatea, stângăcia, toate emoțiile și devotamentul. Uneori ne rămâne doar asta, un obiect pe care să îl atașăm unui moment sau unei persoane.

Este o experiență inedită să vizitezi muzeul unei cărți. Nu poți scrie mult despre asta și nu știi nici dacă ce scrii îi face dreptate. Îmi este foarte greu să spun cât de mult m-a emoționat romanul ăsta fără să divulg prea mult din acțiunea lui. Pot doar să recomand să îl citiți dacă aveți ocazia și să nu ratați muzeul dacă mergeți în Istanbul.

Cartea poate fi citită și fără a vedea muzeul, iar muzeul poate fi vizitat și fără a citi cartea. În ultimul capitol se află un bilet de intrare, cadou. Ștampila are modelul unui laitmotiv din roman, cercelul lui Fusun.

Mai multe detalii despre vizitarea muzeului, aici.